Iluzia sufletului pereche: Când dragostea devine minciună

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Glasul meu răsuna spart în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea proaspătă se amesteca cu gustul amar al trădării. El stătea în fața mea, cu ochii în pământ, mâinile tremurând ușor pe marginea mesei. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de mic, atât de lipsit de apărare. Și totuși, nu-mi puteam opri furia.

— Ivana, te rog… Nu e ceea ce crezi…

— Nu e ceea ce cred? Am găsit mesajele, Radu! Am văzut pozele cu ea și copilul! Cum poți să-mi spui că nu e ceea ce cred?

Am simțit cum mi se taie respirația. Îmi venea să urlu, să arunc cu ceva în el, dar tot ce am putut face a fost să mă așez pe scaun și să-mi cuprind capul în mâini. În mintea mea, totul se derula cu încetinitorul: serile lungi în care îl așteptam acasă, promisiunile lui că e prins la serviciu, vacanțele anulate în ultimul moment. Toate scuzele lui păreau acum niște glume proaste.

Am crescut într-o familie simplă din Pitești, unde părinții mei, Maria și Gheorghe, au muncit toată viața ca să nu ne lipsească nimic mie și fratelui meu mai mic, Vlad. Mama mereu îmi spunea: „Fii atentă pe cine iubești, Ivana. Oamenii nu sunt mereu ceea ce par.” Dar eu nu am ascultat-o. Când l-am întâlnit pe Radu la facultate, la București, mi s-a părut că lumea mea s-a luminat. Era atent, galant, știa să mă facă să râd chiar și în cele mai negre zile. M-a cucerit cu poveștile lui despre copilăria la țară și planurile de viitor. Am crezut că suntem făcuți unul pentru celălalt.

După cinci ani împreună, ne-am mutat într-un apartament mic din Militari. Viața părea perfectă: aveam joburi stabile, prieteni comuni, planuri de nuntă. Până într-o zi când am început să simt că ceva nu e în regulă. Radu devenise distant, mereu obosit, mereu pe fugă. Îl întrebam ce are, dar îmi răspundea vag: „E stres la muncă.”

Adevărul a ieșit la iveală într-o seară de noiembrie, când i-am găsit telefonul uitat pe masă. Nu sunt genul care să cotrobăie prin lucrurile altora, dar ceva m-a împins să-l deschid. Mesaje dulci către o anume „Diana”, poze cu un băiețel de vreo trei ani care îi semăna leit lui Radu. Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

— Cine e Diana? Cine e copilul? am întrebat atunci, cu vocea tremurândă.

Radu a tăcut mult timp. Apoi a început să vorbească încet, ca și cum fiecare cuvânt îl durea: — E… fosta mea iubită. N-am știut cum să-ți spun… Avem un copil împreună. N-am vrut să te rănesc.

— Să nu mă rănești? Ai trăit o viață dublă lângă mine! Cum ai putut?

A izbucnit în plâns. Nu-l mai văzusem niciodată așa. Dar lacrimile lui nu m-au înduplecat. În acea noapte am dormit pe canapea, cu ochii roșii de la atâta plâns și mintea plină de întrebări fără răspuns.

A doua zi am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc din nou:

— Mamă… Radu m-a mințit… Are un copil cu altcineva…

— Of, fata mea… Ți-am spus eu că oamenii ascund multe… Dar tu trebuie să fii tare! Nu lăsa pe nimeni să te calce în picioare!

Am simțit atunci cât de mult îmi lipsea familia. Vlad a venit imediat la mine și m-a ajutat să-mi strâng câteva lucruri. — Hai acasă la Pitești câteva zile, Ivana. Ai nevoie de liniște.

Am plecat din București cu sufletul făcut bucăți. Pe drum, priveam pe geam și mă întrebam unde am greșit. Oare am fost prea naivă? Prea dornică să cred în basme? Sau poate am ignorat semnele pentru că mi-era frică de singurătate?

Acasă, mama m-a luat în brațe fără să spună nimic. Doar m-a ținut strâns și mi-a șoptit: — O să treacă și asta.

Zilele au trecut greu. Tata încerca să mă facă să râd cu glumele lui vechi, Vlad mă scotea la plimbare prin parc ca să nu mă gândesc la Radu. Dar noaptea, când rămâneam singură în camera copilăriei mele, lacrimile curgeau fără oprire.

Prietenii mei din București au aflat repede ce s-a întâmplat. Unii au încercat să mă consoleze:

— Ivana, meriți ceva mai bun! Nu te mai gândi la el!

Alții au fost mai duri:

— Cum ai putut să nu-ți dai seama atâta timp?

Asta m-a durut cel mai tare. Să fiu judecată pentru că am avut încredere.

După două săptămâni acasă, am decis că trebuie să mă întorc la București și să-mi refac viața. Mi-am găsit o garsonieră micuță aproape de serviciu și am început terapia. Psiholoaga mea, doamna Stanciu, m-a ajutat enorm:

— Ivana, nu e vina ta că ai fost mințită. Oamenii care iubesc sincer nu se gândesc la trădare.

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, dezamăgire, dorința de a-l vedea pedepsit pe Radu pentru tot ce mi-a făcut. Dar apoi am realizat că ura nu mă ajută cu nimic.

Într-o zi l-am întâlnit întâmplător pe Radu la metrou. Era palid, tras la față.

— Ivana… Pot să vorbesc cu tine?

— Nu cred că mai avem ce discuta, Radu.

— Îmi pare rău… Am fost un laș… N-am știut cum să gestionez totul…

L-am privit rece:

— Poate că într-o zi o să te ierți tu pe tine însuți. Eu încă lucrez la asta.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să mă simt din nou eu însămi. Am ieșit cu prietenele la teatru, am început un curs de fotografie și chiar am zâmbit sincer pentru prima dată după mult timp.

Uneori mă întreb dacă voi mai putea avea vreodată încredere într-un bărbat sau dacă rana asta va rămâne mereu acolo, ca o cicatrice invizibilă.

Dar știu sigur un lucru: nu vreau să mai trăiesc în minciună doar ca să nu fiu singură.

Oare câți dintre noi alegem iluziile doar pentru că ne e teamă de adevăr? Și cât curaj ne trebuie ca să ne recunoaștem propriile greșeli și să o luăm de la capăt?