„Nu te grăbi cu nunta, Lucia!” – Fuga unei mirese din strânsoarea unei familii străine

— Lucia, hai, toată lumea te așteaptă! vocea mamei răsuna din holul bisericii, dar eu nu mă puteam mișca. Mă uitam la reflexia mea în oglinda mică de la intrare, cu rochia albă, voalul perfect aranjat și ochii umflați de la plânsul din noaptea trecută. „Asta nu e viața mea”, îmi repetam în gând, în timp ce inima îmi bătea nebunește.

Petru era un băiat bun, nu pot să spun altceva. Ne-am cunoscut la facultate, la Cluj, și totul a început firesc, cu râsete, cafele și plimbări prin parc. Dar după ce m-a cerut de soție, parcă totul s-a schimbat. Familia lui, mai ales mama lui, doamna Mariana, a început să se implice în fiecare detaliu al vieții noastre. „Lucia, la noi în familie așa se face”, „Lucia, nu poți să porți rochia aia, nu e potrivită”, „Lucia, la nuntă trebuie să fie minim 200 de invitați, altfel e rușine”. Mă simțeam ca o marionetă trasă de sfori invizibile.

În ultimele luni, am început să mă pierd. Nu mai aveam voie să port blugi rupți, nu mai aveam voie să ies cu prietenele fără să anunț, iar orice discuție despre viitorul nostru era de fapt o listă de reguli impuse de familia lui Petru. Mama mea încerca să mă liniștească: „Lasă, mamă, așa e la început, după nuntă o să fie mai bine.” Dar eu știam că nu va fi.

Cu o seară înainte de nuntă, am stat pe balconul camerei mele din Rupea și am plâns în hohote. Tata a venit lângă mine, mi-a pus mâna pe umăr și a zis încet: „Lucia, dacă nu vrei, nu trebuie să faci asta. Nu pentru noi, nu pentru nimeni. E viața ta.” Dar eu nu voiam să dezamăgesc pe nimeni. Toată lumea investise bani, timp, emoții. Cum să fug acum?

Dimineața nunții a venit ca un coșmar. M-am trezit cu stomacul strâns, iar când am văzut rochia pe umeraș, am simțit că mă sufoc. Mama și sora mea, Ana, încercau să mă înveselească, dar eu nu mai puteam zâmbi. În biserică, invitații murmurau, iar doamna Mariana mă privea cu ochii ei reci și critici. Petru era emoționat, dar nu vedea nimic din zbuciumul meu.

— Lucia, ești gata? mă întreabă Ana, încercând să-mi aranjeze voalul.
— Nu știu dacă pot, Ana…
— Hei, ce-i cu tine? Ești palidă ca varul!
— Nu pot… Nu pot să fac asta…

Ana m-a privit lung, apoi a înțeles. „Fugi dacă simți că nu e pentru tine. Eu te acopăr.” Am simțit un val de recunoștință și frică în același timp. Am ieșit pe ușa laterală a bisericii, cu inima cât un purice, și am alergat pe străzile pustii ale Rupei, cu rochia ridicată și pantofii în mână.

Am ajuns la gară, unde primul tren spre Brașov pleca în 10 minute. Am urcat, tremurând, sub privirile curioase ale călătorilor. În vagon, o bătrânică m-a întrebat blând: „Fată dragă, fugi de la nuntă?” Am izbucnit în plâns și i-am dat din cap că da. Ea mi-a zâmbit: „Mai bine o fugă acum decât o viață întreagă de nefericire.”

Ajunsă la Brașov, am sunat-o pe mama. Plângea și ea, dar mi-a spus că mă iartă și că mă așteaptă acasă. Petru mi-a trimis zeci de mesaje, la început rugătoare, apoi furioase. Doamna Mariana m-a sunat să-mi spună că am făcut familia lor de râs și că nu o să mă ierte niciodată. Prietenii au început să bârfească, iar rudele au încercat să mă convingă să mă întorc.

Primele zile au fost un coșmar. Mă simțeam vinovată, rușinată, dar și ușurată. Am început să merg la terapie, să citesc, să mă regăsesc. Am reluat legătura cu prietenele mele vechi, am ieșit la munte, am început să pictez din nou. Încet-încet, am simțit că redevin eu însămi.

După câteva luni, l-am întâlnit pe Vlad, un băiat simplu, care nu voia să mă schimbe. Cu el am învățat că iubirea nu înseamnă sacrificiu total, ci libertate și respect reciproc. Familia mea m-a susținut, chiar dacă satul încă mai șușotea despre „fata care a fugit de la altar”.

Uneori mă gândesc la Petru. Poate că și el a fost o victimă a presiunii familiei lui. Poate că nici el nu era fericit cu toate regulile impuse de mama lui. Dar știu sigur că dacă aș fi rămas, m-aș fi pierdut pe mine pentru totdeauna.

Acum, când privesc înapoi, mă întreb: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin, doar de frica gura lumii? Câte Lucii mai sunt în România, care nu au curajul să fugă? Poate că povestea mea va da curaj cuiva să-și asculte inima.

Oare chiar merită să-ți sacrifici libertatea doar ca să nu superi pe alții? Sau e mai bine să-ți asumi riscul și să-ți trăiești viața așa cum simți?