Nuntă pentru două sute de lei: Povestea unei rochii, a visurilor și a secretelor de familie

— Irina, tu chiar nu ai pic de rușine? Să vii acasă cu o rochie de mireasă luată de la talcioc? Ce-o să zică lumea?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de cafea arsă. Stăteam în prag, cu rochia albă strânsă la piept, simțind cum obrajii îmi ard. Mâinile îmi tremurau, dar nu voiam să-i dau satisfacția să mă vadă slabă.

— Mamă, e doar o rochie. Și e frumoasă. Nu contează de unde e, contează ce simt eu când o port.

— Nu contează? Irina, tu nu înțelegi! O să râdă tot cartierul de noi! Ce fel de fată ești tu să-ți iei rochia de mireasă cu două sute de lei?

Tata tăcea, ca de obicei. Își sorbea cafeaua și se uita pe geam, ca și cum ar fi vrut să dispară. Fratele meu mai mic, Radu, se juca pe telefon și ridica din când în când privirea spre mine, curios dacă urmează să izbucnească un scandal adevărat.

Am ieșit din bucătărie cu rochia strânsă la piept. M-am trântit pe patul din camera mea și am început să plâng în hohote. Nu pentru că rochia era ieftină, ci pentru că simțeam că nu sunt niciodată destul pentru ai mei. Mereu trebuia să fiu altcineva: mai cuminte, mai modestă, mai „ca lumea”.

Totul a început în acea dimineață, când am mers cu prietena mea, Mihaela, la talciocul din Obor. Era aglomerație, vânzătorii strigau prețuri, iar oamenii scotoceau prin grămezi de haine vechi. Mihaela râdea:

— Hai, Irina, poate găsești ceva vintage pentru nuntă!

Nu mă gândeam că o să găsesc chiar rochia. Era atârnată pe un umeraș ruginit, între două paltoane ponosite. Am atins materialul — dantelă fină, puțin îngălbenită la tiv, dar încă frumoasă. Am probat-o peste haine și m-am privit într-o oglindă crăpată. Pentru prima dată m-am văzut mireasă.

— E perfectă! a exclamat Mihaela. Și cât costă?

— Două sute de lei, domnișoară. Dacă o luați acum, vă dau și voalul.

Am scos banii fără să clipesc. Pentru mine era ca și cum aș fi câștigat la loto.

Dar acasă totul s-a transformat într-un coșmar. Mama a început să sune rudele:

— Sora-mea, să vezi ce-a făcut Irina! Rochie de mireasă de la talcioc! Ce rușine…

Tata a venit seara la mine în cameră. S-a așezat pe marginea patului și a oftat:

— Irina, știu că vrei să fii diferită. Dar uneori trebuie să te gândești și la familie. Oamenii vorbesc…

— Tata, dar eu nu trăiesc pentru gura lumii! Eu vreau să fiu fericită!

A dat din cap trist și a ieșit fără să spună nimic.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mama nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Radu mă întreba dacă o să mă fac de râs la nuntă. Mihaela încerca să mă încurajeze:

— Lasă-i să vorbească! E viața ta!

Dar nu era atât de simplu. Logodnicul meu, Vlad, nu știa nimic despre rochie. El venea dintr-o familie „bună”, cu bani și pretenții. Mama lui mă privea mereu ca pe o intrusă.

Când i-am arătat rochia lui Vlad, a rămas tăcut câteva secunde.

— E… interesantă. Dar mama sigur o să comenteze.

— Vlad, nu vreau să trăiesc după regulile altora! Dacă nu-ți place rochia asta, poate nici eu nu-ți mai plac!

A încercat să mă liniștească:

— Nu asta am vrut să spun… Doar că… știi cum sunt ai mei.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile din familia mea care au făcut compromisuri: bunica s-a măritat cu un bărbat pe care nu-l iubea doar ca să scape de sărăcie; mama a renunțat la facultate ca să-l crească pe Radu; eu eram gata să renunț la rochia visurilor mele doar ca să nu fiu judecată.

A doua zi am decis: nu voi renunța la mine însămi. Am mers la croitoreasa din colț — tanti Lenuța — și i-am cerut să-mi ajusteze rochia.

— Fata mea, ai curaj! Să știi că și eu mi-am luat rochia de mireasă de la talcioc acum patruzeci de ani. Și uite-mă unde sunt!

Am zâmbit pentru prima dată după mult timp.

Ziua nunții a venit cu soare și emoții. Mama încă era supărată, dar tata mi-a șoptit înainte să intru în biserică:

— Să fii fericită, Irina! Asta contează cel mai mult.

Când am pășit în fața altarului în rochia mea „rușinoasă”, am simțit privirile tuturor pe mine: unele critice, altele admirative. Dar pentru prima dată nu mi-a mai păsat.

La petrecere, mama lui Vlad a venit la mine:

— Rochia ta are o poveste? Pare… diferită.

Am privit-o în ochi și i-am spus:

— Da, are o poveste. E povestea mea.

Seara târziu, dansând cu Vlad sub luminițe colorate, mi-am dat seama că fericirea nu stă în etichete sau prețuri. Stă în curajul de a fi tu însuți.

M-am întrebat atunci: oare câți dintre noi trăim cu adevărat pentru noi și nu pentru gura lumii? Și dacă am avea curajul să ne urmăm visurile — oricât de simple sau nebunești ar părea — cât de diferită ar fi viața noastră?