Soțul meu mi-a mărturisit la a 50-a aniversare a căsniciei că nu m-a iubit niciodată

— Maria, ai pus sare în supă? — vocea lui Petru răsună din sufragerie, în timp ce eu, cu mâinile tremurânde, încercam să aranjez masa pentru aniversarea noastră de 50 de ani de căsnicie. Mă uit la fața mea în oglinda de la bucătărie: riduri adânci, ochi obosiți, dar un zâmbet cald, plin de speranță. Îmi spun în gând: „Astăzi e ziua noastră. Azi, totul trebuie să fie perfect.”

Copiii ne-au sunat de dimineață, nepoții au trimis felicitări desenate cu carioci, iar eu am pregătit friptură de pui cu cartofi la cuptor, preferata lui Petru. Am aprins lumânările, am pus fața de masă albă, am scos paharele de cristal primite la nuntă. Petru părea liniștit, dar privirea îi era pierdută. Am crezut că e copleșit de emoții, că și el simte greutatea acestor cinci decenii împreună.

La finalul cinei, am ridicat paharul de vin și i-am spus cu voce tremurată:
— Petru, îți mulțumesc pentru toți acești ani. Nu-mi pot imagina viața fără tine.

A tăcut. S-a uitat la mine cu ochii umezi, dar nu de fericire. O tăcere grea s-a așternut între noi, ca o ceață groasă. Am simțit că urmează ceva rău, dar nu puteam să-mi imaginez ce.

— Maria, trebuie să-ți spun ceva. Ceva ce am ținut în mine toată viața, a rostit el, cu vocea stinsă.

Inima mi-a început să bată nebunește. M-am gândit la tot felul de nenorociri: boală, vreo greșeală din tinerețe, dar nu la ce avea să urmeze.

— Maria, nu te-am iubit niciodată. M-am însurat cu tine pentru că așa a fost să fie, pentru că părinții mei au spus că ești fată bună, pentru că așa făceau toți. Am încercat să fiu un soț bun, dar nu am simțit niciodată dragostea aceea adevărată. Și nu am vrut să-ți spun, ca să nu te rănesc. Dar nu mai pot să port povara asta.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am rămas cu paharul în mână, incapabilă să scot un sunet. Parcă timpul s-a oprit. Am privit la omul cu care am împărțit totul: bucurii, necazuri, nașterea copiilor, sărbători, înmormântări, concedii la mare, certuri și împăcări. Cum să nu mă fi iubit? Cum să fi trăit o viață întreagă lângă mine fără să simtă nimic?

— Petru, ce spui? Cum adică nu m-ai iubit? Dar toate momentele noastre? Toate serile când stăteam la povești, când râdeam, când plângeam împreună?

— Maria, te-am respectat, te-am apreciat, dar nu te-am iubit. Nu așa cum ai fi meritat. Și mi-e rușine. Am vrut să-ți ofer o viață liniștită, să nu-ți lipsească nimic. Dar inima mea a rămas mereu rece. Poate că a fost vina mea, poate că nu am știut să iubesc.

Lacrimile mi-au început să curgă fără să le pot opri. Am fugit în dormitor, lăsându-l singur la masă. M-am prăbușit pe pat, cu fața în pernă, și am plâns ca un copil. Mă simțeam trădată, umilită, de parcă toată viața mea fusese o minciună. Am rememorat fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare sărut. Oare chiar nu a simțit nimic niciodată? Oare eu am fost atât de oarbă?

A doua zi, nu am vorbit. Petru a încercat să mă abordeze, dar eu m-am închis în mine. Am ieșit în grădină, am udat florile, am privit cerul. Mă întrebam: ce rost mai are totul? Copiii ne-au sunat, dar nu am avut putere să le spun nimic. Cum să le spun că tatăl lor nu m-a iubit niciodată?

Seara, Petru a venit lângă mine pe bancă. A oftat adânc.
— Maria, știu că te-am rănit. Dar nu am vrut să trăiesc cu minciuna până la capăt. Am simțit că trebuie să-ți spun adevărul, măcar acum, la bătrânețe. Poate că nu merit iertarea ta, dar vreau să știi că mi-a păsat de tine. Chiar dacă nu am iubit, am avut grijă de tine, de copii, de familie.

— Și crezi că asta mă ajută? Crezi că pot șterge cu buretele tot ce am simțit? Am trăit cu speranța că suntem fericiți, că suntem un cuplu adevărat. M-am mințit singură, Petru? Sau tu m-ai mințit pe mine?

— Poate că amândoi. Poate că am jucat un rol, fiecare după puterile lui. Dar nu vreau să mor cu povara asta pe suflet.

Am simțit un gol imens. Mă uitam la el și nu-l mai recunoșteam. Era același om cu care am crescut copiii, dar totodată un străin. În zilele următoare, am început să mă întreb dacă și alte femei trăiesc la fel, dacă și ele au parte de adevăruri ascunse, de iubiri neîmplinite. Am început să privesc cu suspiciune cuplurile din jur, să mă întreb câte dintre ele sunt fericite cu adevărat.

Am încercat să vorbesc cu sora mea, Ileana, dar nu am avut curaj. Mi-era rușine. Cum să-i spun că am trăit o viață întreagă într-o iluzie? Am început să scriu într-un jurnal, să-mi pun gândurile pe hârtie. Am recitit scrisorile vechi de la Petru, felicitările de la aniversări. Păreau atât de reci, atât de formale. Cum de nu am observat?

Într-o seară, am adunat curaj și l-am întrebat:
— Petru, dacă nu m-ai iubit, de ce ai rămas? De ce nu ai plecat, de ce nu ai căutat fericirea în altă parte?

A oftat și a privit în gol.
— Pentru că mi-a fost frică. Pentru că am crezut că așa trebuie. Pentru că ai fost mereu bună cu mine, pentru că nu am vrut să te rănesc. Și pentru că, într-un fel, ai devenit familia mea. Nu am știut să iubesc, dar nu am știut nici să plec.

Am simțit o durere surdă, dar și o urmă de compasiune. Poate că nici el nu a fost fericit. Poate că am fost amândoi prizonieri ai unor așteptări, ai unor reguli nescrise. Poate că generația noastră nu a știut să vorbească despre sentimente, să-și asume dorințele.

Au trecut săptămâni. Încă nu știu dacă pot ierta, dacă pot merge mai departe. Dar știu că viața mea nu a fost doar o minciună. Am avut copii, am avut momente de bucurie, am construit o familie. Chiar dacă nu am fost iubită așa cum mi-am dorit, am trăit. Și poate că nu e prea târziu să mă regăsesc, să mă iert, să învăț să mă iubesc pe mine însămi.

Mă uit la Petru și mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin cu adevărat? Oare câți avem curajul să spunem adevărul, chiar dacă doare? Voi ați putea ierta o astfel de mărturisire, după o viață întreagă?