Trei copii, trei încercări: Când dragostea nu mai ține loc de pâine

— Irina, nu mai avem bani nici de lapte pentru copii! Ai vrut tu al treilea copil, acum descurcă-te!

Cuvintele lui Vlad mi-au răsunat în minte ca un ecou dureros, în timp ce stăteam în bucătărie, cu mâinile înmuiate în apă rece și ochii la geamul aburit. Era târziu, copiii dormeau, iar eu mă simțeam mai singură ca niciodată. Mă întrebam unde am greșit, cum am ajuns aici, când tot ce voiam era să fim o familie fericită.

Totul a început acum doi ani, într-o seară de iarnă. Vlad s-a întors acasă obosit, dar cu un zâmbet cald. S-a așezat lângă mine pe canapea și mi-a luat mâna:

— Irina, ce-ar fi să mai avem un copil? Să nu fie Ilinca și Radu singuri pe lume…

Am ezitat. Eram deja obosită, cu doi copii mici și un job part-time la o librărie din cartier. Dar Vlad a insistat:

— O să ne descurcăm! Suntem o echipă. Știi cât de mult îmi doresc asta…

Am cedat. L-am crezut. Am vrut să-i fac pe plac și să simt din nou bucuria unei familii unite. Dar viața nu ne-a iertat. După ce s-a născut Ana-Maria, Vlad a pierdut contractul la firmă. Eu am intrat în concediu maternal și banii s-au împuținat dramatic. Facturile au început să se adune, iar Vlad a devenit tot mai nervos.

— Nu trebuia să te lași convinsă! — mi-a aruncat într-o zi, când am încercat să-i spun că nu mai avem bani de scutece.

M-am simțit ca o povară. Mă uitam la Ana-Maria cum plânge în pătuțul ei improvizat dintr-un coș vechi și mă întrebam dacă am făcut bine să aduc încă un suflet pe lume. Ilinca și Radu simțeau tensiunea din casă. Au început să se certe între ei pentru orice fleac. Eu nu mai aveam răbdare nici pentru ei, nici pentru Vlad.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat trântind ușa, Ilinca a venit la mine cu ochii mari:

— Mami, de ce plângi? Tata nu ne mai iubește?

Am strâns-o la piept și am simțit cum mă sfărâm pe dinăuntru. Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de șapte ani că dragostea nu plătește facturile?

Am început să caut soluții. Am încercat să vând hainele vechi ale copiilor pe internet. Am făcut prăjituri pentru vecini și le-am vândut la colț de bloc. Am cerut ajutor mamei mele, dar ea abia se descurca cu pensia ei mică.

Vlad s-a schimbat. Nu mai era bărbatul blând care mă făcea să râd la începuturi. A devenit tăcut, irascibil, iar uneori îl surprindeam uitându-se lung la Ana-Maria, ca și cum ar fi fost vinovată pentru tot ce ni se întâmpla.

Într-o noapte, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu el:

— Vlad, trebuie să găsim o soluție împreună. Nu e vina nimănui…

— Ba da, Irina! Dacă nu te lăsai convinsă… dacă nu insistai tu cu maternitatea asta…

— Tu ai vrut! Tu m-ai rugat!

A izbucnit într-un râs amar:

— Da, dar tu trebuia să fii rațională! Eu eram doar visătorul…

M-am ridicat și am plecat în camera copiilor. Am stat lângă Ana-Maria și am plâns în tăcere. M-am simțit trădată, abandonată chiar de omul care ar fi trebuit să-mi fie sprijin.

Zilele au trecut greu. Am început să mă gândesc serios la divorț. Dar cum să-mi cresc singură trei copii? Cum să le explic că tata nu mai vine acasă? M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire.

Într-o dimineață, Ilinca a venit la mine cu un desen: era familia noastră ținându-se de mână sub un curcubeu mare.

— Așa vreau eu să fim mereu, mami…

Am simțit o durere ascuțită în piept. Pentru ei trebuia să lupt. Pentru ei trebuia să găsesc puterea de a merge mai departe.

Am început să merg la consiliere psihologică la centrul social din cartier. Am vorbit cu alte mame care treceau prin aceleași greutăți. Am învățat că nu sunt singură și că nu trebuie să port singură toată vina lumii.

Vlad a acceptat cu greu să vină la o ședință de terapie de cuplu. La început a tăcut tot timpul, dar apoi a izbucnit:

— Nu știu cum să fiu tată pentru trei copii când abia pot fi bărbat pentru tine!

Am plâns amândoi atunci. Pentru prima dată după mult timp ne-am privit cu adevărat în ochi.

Nu știu dacă vom reuși să salvăm căsnicia noastră sau dacă vom avea vreodată din nou liniștea de altădată. Dar știu că nu mai pot trăi cu frica și vinovăția care m-au măcinat atâta timp.

Uneori mă întreb: oare câte familii se destramă pentru că dragostea nu poate ține loc de pâine? Și câți dintre noi avem curajul să cerem ajutor înainte ca totul să fie prea târziu?