Trezirea Nicoletei: O mireasă între adevăr și curaj

— Nicoleta, trezește-te! E deja șase și jumătate! Am tresărit, cu inima bătându-mi nebunește. Mama bătea în ușa camerei, iar vocea ei era încărcată de emoție și nerăbdare. Astăzi trebuia să fie cea mai frumoasă zi din viața mea, dar stomacul mi se strângea de parcă ar fi știut deja că ceva nu e în regulă. M-am ridicat încet din pat, încercând să-mi liniștesc gândurile. Rochia de mireasă atârna pe umeraș, albă, imaculată, dar parcă prea grea pentru umerii mei.

În timp ce mă pregăteam, am primit un mesaj de la Irina, sora lui Ovidiu: „Trebuie să vorbim. Urgent. Înainte să ajungi la biserică.” Am simțit cum mi se taie respirația. Irina nu era genul care să dramatizeze. Am ieșit pe balcon, cu telefonul strâns în palmă, și am sunat-o. Vocea ei era tremurată: „Nico, nu pot să-ți spun totul la telefon. Te rog, vino la cafeneaua de lângă biserică. E important.”

Am coborât scările casei, evitând privirea mamei, care deja plângea de emoție. „Să nu întârzii, Nicoleta! Toată lumea te așteaptă!” Am dat din cap, dar nu i-am spus unde merg. În mintea mea, totul era un haos. Ce putea fi atât de grav încât să mă cheme Irina chiar azi?

La cafenea, Irina mă aștepta cu ochii roșii de plâns. „Nico, trebuie să știi ceva despre Ovidiu și familia lui. Nu pot să te las să intri în familia noastră fără să știi adevărul.” Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. „Ce s-a întâmplat?” am întrebat, cu vocea abia șoptită.

Irina a oftat adânc. „Tata a pierdut tot la jocuri de noroc. Casa, apartamentul, tot. Ovidiu știe, dar nu ți-a spus. De fapt, nunta asta e o încercare disperată de a salva aparențele. Mama a pus presiune pe el să se căsătorească cu tine, pentru că știe că familia ta are ceva bani și speră să-i ajute.”

Am rămas fără cuvinte. Îmi venea să plâng, să țip, să fug. „De ce nu mi-a spus nimeni nimic? Ovidiu de ce nu mi-a spus?”

Irina a dat din umeri, cu lacrimi în ochi. „E rușinat. Și speriat. Și, sincer, cred că și el e prins între ce vrea și ce i se cere.”

Am ieșit din cafenea fără să mai spun nimic. Mergeam pe stradă, cu rochia de mireasă într-o sacoșă, simțindu-mă ca o străină în propriul oraș. Gândurile îmi zburau haotic: Cum să mă căsătoresc cu cineva care nu are încredere să-mi spună adevărul? Cum să intru într-o familie care mă vede ca pe o soluție la problemele lor?

Ajunsă acasă, mama m-a întâmpinat cu un zâmbet larg. „Ești gata, draga mea? Toată lumea e acolo. Ovidiu te așteaptă la altar.” Am simțit cum mă sufoc. „Mamă, trebuie să vorbim.”

Am tras-o deoparte și i-am spus totul. Mama a rămas fără glas. „Nicoleta, nu poți să faci asta. Toată lumea e acolo, nu poți să-i faci de rușine!”

„Dar eu? Eu ce fac cu viața mea? Să mă mărit doar ca să salvez onoarea cuiva? Să fiu o soluție la problemele altora?”

Mama a început să plângă. „Nu e așa simplu. Oamenii vorbesc, Nicoleta. O să fii judecată.”

Am simțit cum mă prăbușesc. Am fugit în camera mea, am închis ușa și am început să plâng. Îmi doream să dispar, să nu mai simt nimic. Dar, în același timp, o voce din mine îmi spunea că nu pot să mă sacrific pentru așteptările altora.

Telefonul a sunat. Era Ovidiu. „Nico, unde ești? Toată lumea te așteaptă. Ce se întâmplă?”

Am inspirat adânc. „Ovidiu, de ce nu mi-ai spus adevărul? De ce ai ascuns totul?”

A tăcut câteva secunde. „Mi-a fost frică. Nu am vrut să te pierd. Și mama… mama a zis că trebuie să facem nunta, că altfel totul se duce de râpă.”

„Și eu? Eu ce sunt în povestea asta? O piesă de schimb?”

„Nu, Nico, nu e așa. Te iubesc, dar nu știu cum să ies din tot ce se întâmplă.”

Am închis telefonul. Nu mai puteam. Am stat pe marginea patului, privind rochia de mireasă. Era atât de frumoasă, dar simțeam că nu mi se potrivește. Nu azi, nu în condițiile astea.

Am ieșit din casă, cu rochia sub braț, și am pornit spre parc. Aveam nevoie să respir, să mă regăsesc. Pe o bancă, o bătrână mă privea cu blândețe. „Draga mea, de ce plângi?”

„Pentru că nu știu dacă fac ce trebuie. Toată lumea așteaptă ceva de la mine, dar eu nu mai știu ce vreau.”

Bătrâna a zâmbit trist. „Viața nu e despre ce vor alții. E despre ce poți tu să duci. Să nu-ți fie frică să spui nu.”

Am stat acolo mult timp, privind copacii, ascultându-mi inima. Și, pentru prima dată, am simțit că am dreptul să aleg. Am sunat-o pe mama și i-am spus că nu voi merge la biserică. Am sunat și la restaurant, am anulat totul. Ovidiu a încercat să mă convingă, dar am rămas fermă.

Seara, am stat singură în camera mea, cu rochia de mireasă atârnată pe ușă. Nu știam ce va urma, dar simțeam o liniște pe care nu o mai trăisem de mult. Poate că am pierdut o nuntă, dar am câștigat ceva mult mai important: pe mine însămi.

Oare câți dintre noi avem curajul să spunem nu atunci când toată lumea așteaptă să spunem da? Cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a nu-i dezamăgi pe ceilalți, uitând de noi? Poate că adevărata iubire începe cu iubirea de sine.